Pagina absolvenților

TABLOUL ABSOLVENȚILOR DIN ”ISTORIA LICEULUI LAURIAN”, carte scrisă de prof. Ioan Onofrei, prof. Sorin Nistorică și prof. Ioan Mihai
Reunim aici referințele și mesajele absolvenților noștri care, de când am pornit acest blog, ne-au contactat.Îi respectăm și îi iubim.

Reprezentați aici pe blog, din 2009 până azi:

Cristian Bădiliță, scriitor, profesor universitar la Rouen, Franța; profesorul Vania Atudorei (Montreal); Andrei Irimia , academic la Univ. din California ; Sorin Agachi, grafician, București; Diana Mocanu, studentă, Drept, Iași, fostă șefă de promoție 2011; Alexandru Negrescu, profesor de matematică la Iași; ; Andra Agachi, fostă șefă de promoție 2010, studentă la Bruxelles;Ciprian Maxim, absolvent, student, specialist digital media; Ema Condurachi, studentă în Olanda; Alexandru Mihai Sîrbu, student la regie, București; Interviu; Mirela Nistor, actriță la teatrul de Stat ”Mihai Eminescu”, coordonatoare a trupei Drama Club; Răzvan Chirilă, student la regie, București, artist fotograf; Dragoș Hrițuleac, student, Worcester; Roxana Corduneanu, studenta la Glasgow; Adrian Tapciuc, actor, fost membru Drama Club; Dumitru Agachi, inginer, Bruxelles;

Mesajul lui Nicolas Cucumis, Grecia, care ne-a regăsit prin intermediul blogului: AICI; Mesaje ale absolvenților Laurianului: AICI;  Corespondență cu absolvenții, pe blog: AICI! Un blog al unui absolvent al Laurianului, dedicat acestui fapt, AICI. Mesajul Oanei Markieviwicz:  AICI.

Lansare de carte Cristian Bădiliță

Lansare de carte Alexandru Negrescu

https://atlaurian.wordpress.com/2013/01/08/absolventii-laurianului-interviu-cu-andrei-irimia/

”Buna ziua Elena draga,

Iti multumesc foarte mult. 
Datorez ,, Laurianului, toate succesele mele profesionale deoarece acolo s-a decis si desenat viitoarea mea  cariera profesionala si acolo m-am format, avind sansa ca sa am parte de niste dascali deosebiti, de care eram si sunt  atasat afectiv, care mi-au dat cunostinte solide , m-au adoptat, au avut incredere in mine si m-au apreciat. 
Sunt mândru ca sunt botosanean prin nastere , orasul pe care il port mereu in suflet oriunde as fi , orasul in care  m-am nascut si am intilnit  cei mai minunati oameni , oameni de suflet si de caracter, carora le datorez aripile care m-au inaltat pe plan spiritual, uman si profesional.
De aceea consider aceasta medalie nu numai a mea ci si a Laurianului.
Cu aleasa pretuire si recunostinta,
Vania Atudorei – fost elev al Liceului ,, Laurian,, si profesor acum in Canada”

Scrisoare catre prof. Elena Agachi, 29.01.2014

”Mă întreb dacă chiar a avut liceul asupra mea o influență covârșitoare în călătoria cunoașterii și devenirii omului matur, om ,,de cifre” de astăzi.

Răspunsul este categoric pozitiv.Acum,când copilul nostru urmează același liceu pe care l-am frecventat și eu, realizez că startul în viață l-am luat cu calm și inteligență,încălzindu-mi sufletul cu încrederea în forțele proprii pe care mi-a dat-o A.T. Laurian-ul. Alte vise și idealuri s-au împletit mai apoi pe parcursul Facultății de Management Financiar Contabil-Stiințe Economice, unde noi experiențe de viață și-au pus amprenta pe evoluția mea atît pe plan profesional,cât și personal.

,,Ceea ce nu trăim la timp nu mai trăim niciodată!”- spunea Octavian Paler.

Pentru mine și colegii mei de generație,faptul că am avut șansa să ne dezvoltăm și să absolvim cursurile la ATL,viața ne-a găsit mai pregătiți,construindu-ne pentru fiecare realități diferite,cu o bază de pornire solidă.Am scris și eu, alături de colegii mei, alături de domnii profesori, o părticică din istoria liceului, am avut vise și idealuri, am râs și am plâns împreună, cu emoții, neliniști și realizări. Frumoșii ani de liceu au reușit să ne lege prin amintirea clipelor petrecute împreună.

Acum adult fiind, gândesc din alte perspective, prinsă fiind în hățișul responsabilităților zilnice.Am sentimentul că viața îmi este mai semnificativă, cu reușite și împliniri în mare parte și datorită ATL-ului. Aici mi-am dezvoltat dorința de cunoaștere, de autoperfeționare, de motivare pe toate planurile. Mi-e drag, când peste ani mă reintâlnesc cu foștii colegi și profesori și împartășim cu toții același dor și dragoste față de ATL .Căci, orice, ar fi, mândria de a face parte din marea familie a Laurianul a fost, persistă și va exista pentru totdeauna.Atmosfera din liceu mi-a marcat sufletul fraged în adolescență, mi-a oferit suport, m-a învațat să mă adaptez la noi situații și cerințe. Odată cu trecerea anilor am ,,crescut” ,plină de ambiție, cu mândrie și responsabilitate.Noi, adolescenții de acum aproape 30 de ani, putem afirma, cu mândrie, că Laurianul a fost cel care ne-a dezvoltat încrederea în noi și am reușit să ne trăim viețile frumos, să fim buni, fiecare în domeniul ales. Totul a fost în mâinile noastre, liceul ne-a inspirat în realizarea noastră de peste ani și acest lucru s-a împlinit .Acum asteptăm ca generațiile actuale ale Laurianului să-și realizeze visele, să-și întindă aripile tot mai sus, spre cunoaștere și reușite.”

Ciobanu Magda,2014

”Fiecare dintre noi a avut un dascăl, un „ Domn’ Trandafir” care i-a rămas în suflet, fiecare datorăm realizarea noastră în viață unor mentori cizelatori de caractere, unor bijutieri făuritori ai „ brățărilor de aur” – sunt afirmațiile unui fost elev al liceului „A.T. Laurian” pe care l-am intâlnit în urma unei vizite făcute tatălui meu la locul de muncă. Fostul elev se numește Rareș Batîr și a fregmentat cursurile acestui liceu în perioada septembrie 1989- august 1993. De la el am aflat de asemenea că abia mult mai târziu și-a dat seama că la început a tot ce este și a tot ce va fi, după mamă si tată stă un dascăl, se află răbdarea plină de noblețe și lucrul migălos al unui educator. Mult mai târziu a realizat cât de mult trebuie să muncească un cadru didactic, și dacă astăzi se simte un om împlinit profesional, aceasta se datorează și dascălilor care au slujit pe altarul educației în acea perioadă.

Lor, celor care râdeau când inima lor poate plângea, care știau când și cât să râdă și cât și cum să plângă care au semănat acele semințe ce au rodit bogat mult mai târziu, crede că se cuvine să se spună că sunt, au fost și vor fi cei mai binecuvântați oameni de pe pământ ce-și purifică sufletele prin cea mai frumoasă meserie din lume. M-au impresionat profund cu câtă exactitate a reprodus după atația ani cuvintele fostei diriginte care i s-a întipărit în minte ca un moto: „ Noi, dascălii nu ne permitem să îmbătrânim. Ficare generație pleacă luând cu ea ceva din ființa noastră, ceva ce nu ne va lăsa să murim repede, și lasă în loc acea putere, acea energie care ne face să luăm totul de la capăt”.

Am aflat apoi de la Rareș că acest liceu a fost rampa de lansare pentru traseul vieții sale, achizițiile dobândite aici au constituit temelia evoluției sale viitoare. Licențiat în finanțe-contabilitate, promoția februarie 2000: Universitatea „A.I. Cuza” Iași, astăzi ocupând funcția de auditor intern( realizarea auditului intern în domeniul administrației locale) în cadrul primăriei. Mi-a mai spus apoi metaforic vorbind că în opinia sa dascălul este asemenea unui brad. Indiferent de ger, de soare sau furtuni el rămâne neclintit în menirea și misiunea sa. Rămâne verde, în sensul că rămâne tânăr în suflet și gândire, chiar dacă anii trec peste el, oferă vara umbră și iarna bucuria sărbătorilor. Cât adevăr există în aceste cuvinte vă las pe dumneavoastră să decideți.”

Iavanache Sabin, 2014

”Dragă Bianca,

A trecut atât de mult de când nu am mai scris o scrisoare cuiva… Mulțumesc că mi-ai dat oportunitatea, aș fi vrut să o fi scris de mână, să o primești cu timbru străin, dar timpul nu permite. E ciudat, timpul și trecerea… scriindu-ți realizez cum a trecut, cât de frumos și încep să-mi reamintesc cu mare drag de perioada din liceu, când încă eram liberi și când noțiunea de timp încă nu exista. Am fluturi in stomac gândindu-mă…

Fiecare perioadă prin care treci e superbă și te schimbă, dar nu vei mai fi niciodată în ipostaza în care să îți permiți să uiți de timp. Iată deci, că totul trece și iată-mă de trei ani în Belgia. După o licență în comunicare și relații publice am început un master în resurse umane. Mi-au plăcut oamenii de mică, mi-a plăcut să le ascult poveștile și mi-a plăcut să-i „decodez”, să încerc să îi înțeleg și să îi ajut. Mi-a plăcut învălmășeala, vacarmul, agitația, mi-a plăcut să încerc să-i dau un sens. Din deschiderea asta pentru oameni am ales să învăț și franceza în Laurian. Aceasta deoarece cultura franceză mi s-a părut întotdeauna mai fascinantă (am să-i spun sexy, între noi fie vorba).

Laurianul m-a ajutat enorm din punctul acesta de vedere,  pentru că a fost la fel de deschis către mine cât am fost eu de dispusă să încerc să fac ceva pentru el. Laurianul are multe de oferit dacă ai inteligența (și crede-mă este vorba de inteligență!) și motivația să vrei într-adevăr să faci ceva, să te implici. Este superb câte poți reuși încă din liceu, lucruri pe care le poți pune foarte frumos în CV și care să te ajute realmente mai departe. Pe lângă franceză, pe care o studiam din plăcere pe atunci pentru că nu aveam deloc gânduri de plecare, am încercat, deci, să…creez.

E un cuvânt enorm, pe care îl sugerez doar șoptit pentru că responsabilitatea care vine cu el este imensă. A crea, Doamne…dar…

De ce? Dar de ce să aleg să fac ceva când e atât de ușor și de frumos să treci prin liceu cu aceeași rutină de fiecare zi … ore-acasă-cafele-ore-acasă-party-ore-acasă-twist-ul de vineri seara…  De ce ar vrea cineva să schimbe asta?

Pentru că nu am suportat rutina niciodată și pentru că am avut mereu instinctul de voluntar, care nu te lasă să respiri prea ușor într-o „stare de neființă”. Alții se fac voluntari la Ador, sau la Roșia Montana, sau la GreenPeace. Eu am fost voluntară pentru Laurian. Așa că proiectele au fost multe timp de 4 ani. De la ziare, reviste, teatru, debate, radio… în generația mea acestea erau marile domenii în care te puteai implica mai ales dacă, așa ca și mie, îți plăceau vâltoarea și vacarmul.

Acum, întrebarea ta era cum m-au ajutat toate acestea. Păi…. M-au făcut ceea ce sunt, mi-au dat aripi, mi-au dat încredere în mine, disponibilitate de a comunica, m-au eliberat de teamă, de emoții sau de jena eventualelor momente penibile, m-au pregătit psihic punându-mă în situații în care nu m-aș fi putut regăsi altfel. Dar mai mult decât atât mi-au motivat să îmi placă… să mă pot trezi dimineață și să nu vreau să arunc telefonul (cu soneria) de la etajul 3. Desigur, trezitul dimineață nu e niciodată o plăcere, dar măcar mă trezeam cu un plan cu ce trebuia să fac în ziua respectivă. Nu trăiam fără de sine. Am fost ajutată să mă organizez.

Atu-uri pe care le-am folosit cu brio la facultate și care m-au ajutat să trec de prea cunoscuta „barieră de limbă”. Da, nu e o glumă (mai ales în franceză unde argou-ul e mai puțin cunoscut pe plaiurile natale),  fiecare adaptare într-un mediu cu totul necunoscut este grea. Nu mi-aș putea imagina reușind fără adaptabilitatea la mediu pe care am cultivat-o în liceu. Ușor nu este, deloc…. Și nu e neapărat vorba despre ce poți sau ce nu poți face aici. In străinătate vei fi foarte ușor de observat, sistemul nostru de educație și spiritul nostru inventiv de români surprinde întotdeauna, nu asta e problema. Problema e să găsești în tine CURAJUL să vrei să te afirmi. Problema aceasta există, cred, la toate nivelele și în toate contextele, chiar și la liceu. Îți trebuie un enorm curaj să ieși din letargie și să vrei sa FACI CEVA… Dar cât de mult merită!

Așa că dacă am un mesaj pentru voi nu este decât acesta : Aveți curajul să încercați pentru că merită, ajută, vă conturează ca oameni și viitori profesioniști. În fond… ce-ar fi de pierdut?

Baftă multă ție și sper să profiți de perioada aceasta cât mai din plin, pe toate planurile. Și sper ca Laurianul să aibă grijă să-ți ofere măcar la fel de multe momente frumoase câte mi-a oferit și mie.

Te pup cu drag,”

Andra Agachi

Scrisoare trimisa catre Bianca Pasparan, 2014

”Dragi elevi,

„Dacă nu ştii în ce port vrei să ajungi, niciun vânt nu îţi este favorabil”, spunea Seneca. Într-adevăr, poate că una din puţinele „chei” ale reuşitei profesionale este acela de a avea obiective, de a te mobiliza şi de a-ţi folosi toată energia pentru a le atinge. Dar tind să cred (de fapt, e deja o certitudine), că mai contează şi de unde îşi ridică pânzele corabia ta, de unde porneşti, cu ce porneşti.

Spre sfârşitul celor 4 ani de liceu mi-am dat seama că îmi doresc o carieră în domeniul Dreptului – de ce? Un răspuns foarte clar nu am nici până astăzi. Poate părea un clişeu, dar am ales Dreptul pentru că „aşa am simţit”, pentru că mă fascina sistemul judiciar, privit in abstracto, pe când uneori, faţetele lui concrete mă revoltau, pentru că părea un creuzet suficient de încăpător pentru a-mi topi acolo diferitele pasiuni: pentru retorică, pentru latină chiar, pentru istorie, pentru ştiinţele sociale, pentru relaţiile internaţionale.

Pasiuni pe care în Laurian, în „marea familie a Laurianului”, de care voi rămâne întotdeauan profund legată, mi le-am putut dezvolta. Fără constrângeri, fără bariere descurajante, cu susţinerea unor oameni care au investit timp şi suflet în formarea mea, şi a noastră, a tuturor absolvenţilor Laurianului.

Spuneam mai devreme că Dreptul mi-a permis să îmi cultiv şi să îmi dezvolt şi una din cele mai mari pasiuni din timpul liceului, aceea pentru limba latină şi cultura romană. Nu întâmplător, dreptul roman m-a cucerit de la primul curs; îl simţeam nu ca pe acea materie nouă, complexă şi înspăimântătoare (cum e privit de obicei de către studenţii din anul I), ci ca pe o continuare firească a unei vechi pasiuni. Şi astfel, anul I mi-a adus participarea, răsplătită şi cu un premiu, la o sesiune de comunicări ştiinţifice din cadrul facultăţii, cu o lucrare având ca temă opera legislativă a împăratului roman Justinian – Digestele. A fost o încurajare, o confirmare că nu trebuie să renunţ, astfel încât am continuat să îmi cultiv această pasiune, să citesc, să cercetez, să scriu, deşi sprâncenele celor din jur se ridică de cele mai multe ori sceptic la auzul noţiunii de drept roman.

Totodată, întotdeauna am fost fascinată de retorică şi oratorie. Îmi amintesc cu plăcere de activităţile din timpul liceului, cu precădere de una dintre ele, ce avea ca temă paşii spre susţinerea unei prezentări reuşite- se numea „Arta discursului”  şi era coordonată tot de către dna.prof. Coca Dorica. Iar asta m-a determinat, împreună cu interesul pe care mi l-a trezit dreptul internaţional, să particip la două procese simulate internaţionale, unul pe filieră francofonă, Charles Rousseau, pe când eram în anul 2, celălalt pe filieră anglofonă, acum, la începutul anului 4. Experienţa extraordinară oferită de aceste concursuri internaţionale, unde un memoriu scris chiar impecabil, nu oferă garanţia unui rezultat bun, fără o pledoarie reuşită (atât ca fond, cât şi ca mod de „livrare” a informaţiei şi de adaptare la receptori), poate şi faptul că am fost inclusă în topul pledanţilor, mi-au confirmat convingerea că abilităţile oratorice sunt calităţi esenţiale pentru orice profesionist al dreptului.

Acum, la finalul acestor 4 ani de facultate mă văd din nou pusă în faţa unei alegeri, aceea a profesiei – am încercat sa „explorez” cât mai mult din latura practică a domeniului, am făcut stagii de practică în marile case de avocatură, în Ministerul Afacerilor Externe, dar la acest moment cred că voi opta pentru o carieră de magistrat. Bineînţeles, în acelaşi timp sunt determinată sa imi continui şi formarea academică, mai ales având în vedere că mi-aş dori o carieră în mediul universitar.

Uitându-mă în urmă, realizez că datorez foarte mult din ceea ce sunt astăzi Laurianului, spriritului său liber ce şi-a pus amprenta asupra mea, oamenilor deschişi şi faptului că mi s-au dat aripi şi am fost lăsată să zbor. Şi după cum spunea Richard Bach, în a sa parabolă a pescăruşului Jonathan Livingston „Cu cât zbori mai sus, cu atât vezi mai departe”…”

 Fostă elevă a Colegiului Naţional A.T. Laurian,

     Ionela Cuciurenau, 2014

” Dragi elevi și stimată doamnă profesoară,

Mă numesc Stîncescu Leonica,de profesie audiolog/audioprotezist,fostă absolventă a Liceului A.T. Laurian,promoția 1995,profil limbi străine,și aș dori să vă împărtășesc câteva gânduri despre cariera mea,iar cu scuzele de rigoare,să vă dau câteva sfaturi adunate în umila mea carieră.

Spun umila mea carieră pentru că,de multe ori,în viață nu poți face chiar tot ceea ce vrei,iar în cazul meu ceea ce mi-ar fi plăcut să fac,și anume să fiu profesoară de romană(zic eu că mă pricep),nu s-a putut realiza la timpul potrivit. Timpul a trecut și a apărut pe lume un boț cu ochi,pe nume Alex,băiatul meu,care mi-a schimbat viața. Din acel moment,m-am dedicat trup și suflet profesiei de mamă,cu normă întreagă(full-time),care,să nu credeți cumva că e ușoară,e cea mai grea meserie de pe lume,meseria de părinte. Nu regret nici o clipă alegerea făcută,ba chiar aș lua-o oricând de la capăt pentru el.

Anii au trecut,vremurile s-au schimbat,băiatul a crescut,iar eu,într-o bună zi,printr-o prietenă,am primit o ofertă de muncă de la un renumit profesor de la U.M.F.IAȘI. La început,ideea m-a cam speriat(eu terminasem limbi străine),dar încurajată de familie,am pus burta pe carte,pe biologie și chimie mai precis,am făcut multă practică și am luat cu brio toate examenele.

Actualmente,lucrez într-un Centru Medical Privat renumit și aduc bucurie și sunet în urechile pacienților de toate vârstele. Imensă e satisfacția atunci când pacientul iese din cabinet mulțumit,iar asta se întâmplă foarte des.În acest domeniu în care lucrez,e esențială perfecționarea,pentru că medicina evoluează,iar mie îmi place să fiu la curent cu toate descoperirile și tratamentele noi,fiind și un domeniu O.R.L. mai nou,mai neexploatat.

Nu e ușor,dar o fac cu drag și devotament așa cum am fost clădită,formată pe perioada liceului; Laurianul e locul în care am fost obișnuită să iau totul în serios și să nu-mi bat joc de viața mea,așa cum ne explica d-na dirigintă,Ciubotariu Lucia.

Știu,vremurile s-au schimbat,mentalitățile s-au schimbat,dar conceptul de Laurian sper că NU. Sunt mândră că băiatul meu a ales același liceu și sper că va avea o evoluție bună până la finalul studiilor.

Nu pot spune că Laurianul mi-a influențat cariera în mod deosebit,dar pot afirma cu tărie că acesta și-a pus amprenta pe formarea mea ca personalitate,ca individ.

Acestea fiind spuse,închei mica mea pledoarie și vă doresc să urmați în viață drumul drept și să vă călăuziți întotdeauna după primul instinct care nu înșeală.

Cu respect,

Leonica Stîncescu”

2014