Laurianul nu e un liceu, e o familie!

Interviu cu Alexandru Mihai Sîrbu

Interviu luat unui elev care, preț de 4 ani nu a făcut  Laurianului decât servicii. Uneori, aceste servicii au fost confundate, în mod eronat, cu gloria personală. Alexandru e din seminția acelor tineri care pun toată ființa lor în ceea ce fac. Mă gândesc că e o inerție comunistă în a le tăia aripile. Laurianul e, majoritar, pentru încurajarea lor…Totuși, pentru că mulți dintre profesorii și colegii lui nu au avut, poate, vreme să-l cunoască, am ales să redau aici un interviu pe care Alexandru l-a dat revistei liceului, EURO. Am să las întrebările în engleză, și traducerea în română, pentru accesibilitate. Și, ar mai fi de spus aici ceva: ne obișnuim să luăm drept criterii, pentru evaluarea unui elev, succesele lui la olimpiade. Or fi și acestea criterii. Dar dacă un elev pur și simplu strălucește și nu-l interesaeză olimpiadele? (prof. Elena Agachi)

(Iași, 2010, Simpozionul ”Literatura și celelalte arte”)

”1. For the beginning, it would be nice to hear some general things about your personality. Where does the passion for theatre and movie come from? Have you considered in transforming this hobby into a fulfilling job?
De fiecare dată când sunt nevoit să vorbesc despre propria persoană mă văd pus în dificultate. Și de fiecare dată am aceeași senzație incomodă: mi se pare că nimic din ceea ce aș spune nu ar fi întru-totul adevărat. Nu doar cu prilejul acestui interviu, încerc un exercițiu de autoanaliză lucidă și sinceră. E un exercițiu la care mă supun adesea, fără succes. Însă cred că în autopotret, pretinderea obiectivității este în fond ipocrizie.
Sunt cinic poate, când voi spune că înțeleg creația ca pe un gest egoist. Mereu a existat în mine acest imbold, ori, mai bine spus, această nevoie a exteriorizării. Nici nu învățasem bine să țin condeiul în mână când am scris cea dintâi poezie. La 8 ani neîmpliniți așezam primele gânduri pe hârtie, fără a putea desluși motivul ce mă determina să scriu. Parcă totul pre-exista în mine și totul se cerea spus. Nu era un efort, ci doar o deschidere sinceră spre lume, firească și cu nimic premeditată. Mai târziu, m-am surprins scriind pentru a mă elibera. Poezia a fost destăinuire și refulare. Apoi, m-am suprins scriind pentru a mă descoperi. Și atunci, poezia a fost drum spre mine însumi. La sfârșitul clasei a 8-a aveam deja un volum publicat, și-un modest prestigiu de tânăr poet.
În primul an de liceu, odată cu intrarea în trupa de teatru, avea să mi se deschidă o perspectivă cu totul nouă și deopotrivă seducătoare. Făceam cunoștință cu o artă ce mi-a fost până atunci aproape străină. Îmi amintesc un sentiment unic, de patimă pură, de reală revelație. ”Drama Club”, acesta fiind numele trupei de teatru, avea pe atunci tăria unui drog. Dacă este să fiu sincer până la capăt, trebuie să spun că am găsit acolo o extensie a copilăriei, o lume alternativă, o altă valență a jocului, din cale-afară de serioasă însă. Desigur, există și această latură pur distractivă, pur delectantă. Ceea ce din exterior e poate imposibil de văzut, e un efort colectiv susținut, o nouă formă a disciplinei conștientizate și nu impuse, și inițierea în tainele unei arte de o complexitate imposibil de intuit, care însă, de către o persoană întru-totul ignorantă, e cel mai adesea judecată în termeni asprii de joc absurd și pierdere de vreme. A fi la Drama presupune ”sacrificii”, dacă le pot numi așa. E o investiție uriașă de timp, de energie. Constat că pasiunea e cel mai eficient dopaj.
Eu am fost ”marele absent” al Laurianului. Am să spun cu același cinism, că nu regret orele în care nu am stat cuminte în bancă. Am ocazia, iată, să-mi cer iertare tuturor domnilor profesori care mi-au tolerat lipsa, și să le mulțumesc. Rămân însă la insolenta convingere că am făcut ce este mai bine pentru mine. Nu cred să trăiesc ceva mai frumos, mai superlativ, decât acești 4 ani; iar pe cei ce sunt de părere că ”am pierdut timpul cu grație” i-aș întreba dacă li se pare puțin lucru că ”pierderea mea de timp” mi-a edificat decizia carierei și mi-a dat, dincolo de o bază, un start strălucit. Pentru aceste lucruri voi rămâne veșnic îndatorat trupei de teatru și unui liceu adesea privit pieziș pentru politica sa ”emancipată” și ”libertină”. Nu ”libertină”, ci liberă de constrângeri, de doctrină veche, un loc unde ai și libertatea și posibilitatea reală să te descoperi și să devii.
Așadar, da. Plănuiesc să transform această pasiune în carieră. Înseamnă a 7-a artă, o despățire de teatru? Sper din tot sufletul să nu fie astfel. Cinematografia e încă un teriotoriu mult prea nou pentru mine. E fascinant de neînțeleasă alchimia de dincolo de ecran, și dacă înțelegeam creația ca pe un exercițiu intim, iată-mă în lumea unei arte ce presupune larmă și colectivitate, expunere și rafinament ingineresc.
Sufăr de o fobie cumplită de tot ce înseamnă rutină și sunt într-o neîntreruptă căutare. Îmi repungnă o viață trasată până în cele mai mărunte detalii zilnice: măcar 8 ore la mereu același birou, și câteva ore acasă privind fără scop, fără gânduri la ecranul televizorului. Pentru cei mai mulți, aceasta e unica realitate, comodă și cumva fericită. Eu nu pot să o privesc decât ca parte dintr-un coșmar. Cred că cel mai adesea oamenii uită că au o singură viață, cel puțin certitudinea ei: mi se pare lamentabil să trăiești pentru o casa mobilată futurist, pentru mașina din garaj, pentru o săptămână de concediu în străinătate. Iar pentru toate acestea, îndatorat o viață, să plăteşti cu rutina miilor de zile trase la indigo. E pur şi simplu cumplit! Viitoarea mea profesie cred, e la cealaltă extremă: e o viaţă fără securitate, fără certitudini. Sper totuşi să scap, de o mai infernală „rutină”, cea a frigiderului gol. Acesta este cel mai mare pas pe care îl fac într-o zonă de cu totul inedit. De ce nu teatru? Raționamentul e simplu: studiind regia de teatru, e atât de puțin probabil să faci vreodată film. Viceversa, e plauzibil.

(Iași, 2010)

2. Describe some succesful pieces you have directed during highschool. I know that this activity implies working with people-little-artists. Was it difficult? Which were your techers attitudes towards yours achievments and the sacrifices you have made?
Dincolo de mici scheciuri şi scurte momente coregrafice, singurul spectacol, care merită cu adevărat luat în discuție, este musical-ul ”Laurian, Laurian”. Musical-ul este de altfel un proiectceva mai vechi. Acum doi ani, cu ocazia zilelor limbilor străine am montat varianta în engleză în Aula Magna. Venea să încununeze inaugurarea corpului nou de clădire. N-am fost nicio clipă sceptic. Mulţi s-au întrebat cât de ofertantă poate fi o asemenea temă. În fond, un spectacol despre o clădire. Dar mi-am zis că se poate. Comicul dintr-o tristă deja rutină românească. Spectaculosul în ceva poate anodin, sau mă rog…cât de anodin poate fi acest proces autohton – construcţiile tărăgănate, tergiversate, amânate, reluate, abandonate ş.a.m.d.
Proiectul, în forma sa iniţială a fost de mai mică anvergură. Anul trecut, la solicitarea direcțiunii, am reluat spectacolul. Păstrând ideea centrală, l-am reconstruit complet. Au fost peste 3 săptămâni de muncă, efortul conjugat a peste 90 de persoane. Un adevărat tur de forţă i-aş spune. Amploarea şi natura evenimentului, ambiţia mea într-o galopantă şi poate absurdă creştere, spaţiul nou de joc, iată de ce nu am stat pe gânduri înainte să schimb. Personaje, scenorgrafie, coregrafie toate au suferit modificări. Aproape 6 zile a durat munca de traducere şi adaptare a textului în limba română. Ulterior au început şi repetiţiile.
Cei mai mulţi din cei care aveau să joace, nu mai urcaseră până atunci pe scenă. Ţinând cont de acest lucru, pretenţiile mele frizau absurdul. După patru ani în care am avut contact direct cu această artă, pot spune că mi-am format nişte repere estetice, şi mi-am dezvoltat un oarecare simţ artistic. Aşezam acum ştacheta cât de sus îmi îngăduia experienţa şi creativitatea. Pentru colegii mei-actori era însă cu atât mai dificil să ţină pasul. Am trecut galopant prin tot ce înseamnă un minim necesar, un abc al teatrului.
Un astfel de proces implică însă un mare rafinament organizatoric. Această latură mi-e, din păcate, deficitară. Mă sileam să impart timpul cât mai eficient; deşi, de multe ori, datorită lipsei de experienţă şi a unui număr enorm de “variabile”, puneam la grea încercare răbdarea actorilor. Mi-e groază de aceste experienţe sub ameninţarea unui cronometru. De multe ori, datorită permanentei crize de timp, instauram un adevărat “regim de cazarmă”. Arta nu e cu nimic sinonimă însă acestui heirupism.
Momentele coregrafice erau susţinute de un grup de peste 40 de elevi. Această parte a lucrului a fost cea mai dificilă. După ce terminam repetiţiile la coregrafie, mă întâlneam pe rând, cu fiecare dintre solişti, 10 la număr, şi lucram partea ce ţine de actorie. Corul repeta independent, uneori sub îndrumarea doamnei profesoare de muzică; în ultimele zile, urma ca totul să fie pus cap-la-cap.
Am avut o frumoasă colaborare cu personalul tehnic al “Teatrului Mihai Eminescu”. Am rămas plăcut surprins că, în pofida vârstei, nu am fost niciun moment privit cu reticenţă de cei din teatru, ci ajutat în toate aspectele realizării acestui spectacol. Deşi un proiect exterior, un proiect în plus, un proiect neprăvăzut până la urmă, toţi angajaţii teatrului au dat dovadă de maximă răbdare şi profesionalism.
În construcţia spectacolului, am încercat să plusez pe tot ce avea să facă cât mai greu sesizabile stângăcii tehnice şi, mai cu seamă, actoriceşti, să plusez pe tot ce înseamnă grandios, spectaculos, atribute specifice de altfel acestui gen. Ambiţia mea era însă să depăşesc un superficial estetic. Nu mi-am dorit şi nu-mi doresc un spectacol, care, dincolo de o cosmetică groasă, nu are nimic de spus. De aceea, am încercat să strecor şi aspecte mai subtile ale realităţii, mai “dureroase”, îmbrăcându-le în aceleeaşi ţinută strălucitoare de comic aparent lejer.
Pentru colegii mei, dincolo de chin, dincolo zeci de ore de repetiţii, dincolo de aberantele mele pretenţii, spectacolul a fost o mare bucurie. Acest lucru li se citea în priviri, iar pentru mine, nu poate fi o mai mare satisfacţie. Pentru ei, a fost o luptă câştigată, o aşa de grea luptă, încât nu pot să nu fiu uluit.
Acesta e şi un spectacol de despărţire de tot ce înseamnă pentru mine Laurian: mai presus de orice, o atât de mare şansă. Una dintre intenţiile implicite, era să creez, dacă nu un “precedent”, atunci un imbold în plus pentru a stimula INIŢIATIVA şi IMPLICAREA. Am vrut să arăt că, dacă se vrea cu adevărat ceva, se poate şi obţine; sunt bucuros că am reuşit. Sper ca generaţiile ce vin să înţeleagă acest mesaj. Dacă ne-am rupe de comoditatea anonimatului, dacă am trece peste teama penibilului, am câştiga şi am dărui enorme virtuţi.

(Vlădeni, 2010, platoul de filmare al scurt-metrajului ”Fantâna”, de Alexandru Mihai Sîrbu, aici cu Mirela Nistor)

3. In the end, give some pieces of advice for those who do not dare to follow their dreams as you do.What principles should they consider?
Nu cred în eficienţa sfaturilor. Elixirul fericirii, algoritmul împlinirii, cheia succesului, toate sunt doar frumoase basme. Cred însă în puterea exemplului, deşi e trist că funcţionează în fond după aceeaşi lege a efectului de turmă. Părinţii ne repetă mereu aceleaşi sfaturi, ne amintesc mereu de aceleaşi capcane. Noi odraslele, tot prinşi în cursele acelea sfârşim. Să fim rezonabili: unde ar fi umanitatea acum, dacă oamenii ar învăţa din greşelile şi din experienţele celorlalţi? Din nefericire, oamenii, poate din vanitate, au nevoie de propiile convingeri şi, ca urmare, de propriile nenorociri. Mi se pare însă, că noi ca şi popor, ne încăpăţânăm mai abitir să dovedim acest raţionament. Suntem bolnavi de pasivitate. Putem citi şi „lene” că nu ar fi greşit. Ba din contră. Însă aceste considerente generale nu-şi au rostul.
Consider că virtuţi există în fiecare din noi. Multe nedescoperite, nebănuite, altele fragile, altele cu adevărat strălucitoare. Este, în primul rând, o datorie faţă de noi înşine: aceea de a descoperi ce anume e miracol în noi. Un om înseamnă cel puţin o valoare, şi sub lumina acelei valori e dator să trăiască. Intervine desigur comoditatea, apoi lipsa de curaj, lipsa de încredere în propria persoană. Plafonarea e comodă şi gândirea puţină scuteşte suferinţele cele mari. Dincolo de morbidul ei, întrebarea este implacabilă şi plină de adevăr : dacă este să mori mâine, când vei privi în urmă ce ai vrea să vezi?… Mai devreme sau mai târziu preţul se plăteşte: cei mai mulţi plâng atunci, frustrarea de a nu fi fost oameni cu adevărat.”

9 responses

  1. Parerea mea sincera (cu riscum ca comentariul sa fie sters) este ca Alexandru are un foarte mare talent, dar a fost laudat si alintat mult prea mult si i s-a urcat putin la cap. Adevarul e ca viata este dura si in general iti ridica in cale piedici si nu iti ofera proptele (asa cum s-a intamplat in Laurian) si el trebuie sa se pregateasca pentru acest lucru; sa se maturizeze; sa fie constient ca inainte de a cunoaste cu adevarat successul va trebuie sa guste de multe ori din cupa amara a esecului.

    Daca va reusi sa ramana cu picioarele pe pamant va ajunge probabil o adevarata personalitate in domeniul pe care si l-a ales, dar daca va continua cu aceasta aroganta si superioritate studiata atunci are toate sansele sa se fi nascut talent si sa moara speranta… si ar fi pacat, mare pacat…

    … just my 2 cents …

    Iunie 16, 2010 la 22:36

  2. (prof. dr.Elena Agachi)

    Iti respect parerea si nu-ti sterg comentariul. Nu cred ca-l cunosti pe Alex. Il stii din auzite si gura targului e libera si asa trebuie sa fie. Si apoi, un pic de arogantza nu strica! Daca e bine sustinuta intelectual. Nu mai e timp de modestie, ne-o iau inainte analfabetii! Uita-te si tu in jur, la tot ce vezi! 🙂

    Iunie 16, 2010 la 22:44

  3. (prof. dr.Elena Agachi)

    PS Si mai e ceva…In timp ce, pentru un elev a citi o carte e un chin colosal, mai pierdem timp si energie sa-i targem in jos pe tinerii acestia ”aroganti” cum spui tu, care, nu numai ca au citit, DAR AU SI PRICEPUT CE AU CITIT! Cam asta facem noi, romanii, tragem in jos si dam in cap. La asta ne pricepem cu totii!

    Iunie 16, 2010 la 22:48

  4. Sincer nici macar din „gura targului” nu il cunosc, ci doar din ce am citit pe blogurile pe care scrieti dumneavoastra si din interviul asta… dupa cum am spus nu ii neg cu nimic calitatile si talentul… spun doar ca ar fi pacat sa si-o ia in cap si sa creada ca nu va avea parte si de insuccese sau ca in viata toate ii vor fi atat de prielnice cum i-au fost in Laurian.

    Imi aduc aminte un citat (poate dumneavoastra recunoasteti din cine pentru ca eu nu retin): „Cel mai mare deserviciu pe care i-l poti face unui om limitat este sa-l critici; cel mai mare deserviciu pe care i-l poti face unui om talentat este sa-l lauzi pentru ca automultumirea este piatra de mormant a progresului.”

    Iunie 16, 2010 la 23:00

  5. (prof. dr.Elena Agachi)

    Auzi, Bogdan, lasa asa… sa ne uitam in vietile noastre si nu in curtea altora. Dezamagiri vor avea toti tinerii care acum isi iau zborul cu mult patos. Dar, macar acum si macar aici sa stie ca ii apreciem pe absolut toti asa cum, probabil, si voi ati fost apreciati, daca ati pus sufletul pentru liceu. Unul din acesti tineri e chiar Liviu, pe care il salut acum, el a pus bazele ziarului liceului,ATLNews, pe care l-au preluat , mai apoi, Andra si Dani… Si tot asa, cate un pic de la unul, cate un pic de la altul, liceul nostru se mentine, cred eu, la cote maxime. Desigur, e meritul lor personal, al nostru ca ii apreciem si promovam, al parintilor lor, ca ingaduie atatea actiuni (pe care, de multe ori le si finanteaza). Sunt multe de spus, Bogdan, ai incredere in intuitia mea. Daca o profesoara anume nu ar fi existat (d-na Ana Florescu), un tanar savant cu e dl. Cristian Badilitza nu ar fi avut un start atat de bun inca din liceu. Vezi, dara, ca asta e rolul nostru aici, si eu, cel putin, mi-l asum cu varf si indesat.Nu e niciun risc sa i se urce nimic la cap lui Alex. Si daca asa ar fi, e doar problema lui, nu a noastra. 🙂

    Iunie 17, 2010 la 07:27

  6. Aveti clar o experienta de viata mult mai mare decat mine si ati vazut destule generatii de elevi trecand prin liceu asa ca probabil aveti dreptate si nu are rost sa continuam o polemica de care nici macar eu nu sunt convins; oricum va asigur ca comentariul meu a fost facut cu cele mai bune intentii. 😉

    Iunie 17, 2010 la 14:40

  7. (prof. dr.Elena Agachi)

    Bogdan, commenturile tale (carcotase) ma intereseaza, deoarece ca tine gandesc multi!! :)Stiu ca ai intentii bune!

    Iunie 17, 2010 la 16:19

  8. Shetfana

    E clar, un alt tinar valoros care va pleca , va fi apreciat si va reusi „dincolo”…Apoi romanii se intreaba de ce oare?…(asta cind nu continua a-i da in cap).

    Iunie 20, 2010 la 18:09

  9. felicitari alex pentru toate ispravile pe care le-ai facut in liceu!

    bafta cu bacul.. si de-acum… te asteptam la bucuresti! 🙂

    Iunie 22, 2010 la 16:48

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s