Laurianul nu e un liceu, e o familie!

Foştii noştri elevi : opinii!

34148_1511684870433_5528020_n

Unul dintre cei mai talentaţi elevi ai Colegiului nostru, cel care a fost în postura de a-şi susține teza la română în ultima zi a anului școlar din clasa a XII a, doar pentru că nu a avut timp să o susțină, preocupat fiind cu GLORIA COLEGIULUI (nu e o ironie, e suficient sa tastați, aici, pe blog, numele lui și vă veți reaminti sau îl puteți cunoaște mai bine!), a fost, fără îndoială, Alexandru Mihai Sîrbu.

A organizat nenumărate spectacole, a participat la creşterea unui mit: Drama Club! Este scriitor, poet, regizor, actor. A abandonat studiile în România, pentru că a întâlnit la Universitate, nedreptatea, impostura, uzura, lipsa de inițiativă, imposibilitatea libertății de exprimare.

Alexandru este , acum, în Canada, muncind din greu, încercând să-și construiască un drum.  Ca orice român, e ancorat în prezent și astfel se și exprimă. Îl citez cu o opinie referitoare la vremi și vremuri!

„Povestea începe cu a fost odată, pe vremea când imaginația PSD-istă anunța un remediu pentru metastaza turismului românesc: proiectul Dracula Park. Dar asta se petrecea în simandicoase birouri ministeriale.

Mai aproape de talpa țării, într-un loc de care nimeni nu se sinchisea prea tare pe atunci – o anume Roșia Montană – un la fel de oarecare domn David stătea pe muchia exproprierii. Nenorocirea făcea ca bătătura omului era tocmai pe un munte de aur. Și cu muntele acela Guvernele trecătoare și Corporațiile colosale aveau deja planuri. D-l David, un inconvenient minor într-o ecuație internațională, avea să asculte desigur de vorbă bună; că doar nu s-o pune de-a curmezișul interesului național?… Ei, da de unde! D-l David era unul din aceia îndrăciți, gata s-o dea parte-în-parte cu internaționalele; că ”nu-și lasă el nevasta și bătătura când vor cei proțăpiți în fotolii înalte”. Totuși, cine este d-l David? Un Don Quijote authoton pe care viața l-a așezat inoportun în creierul munților cu metale rare… Să-l lăsăm în durerea lui și să vedem ce se petrece cu chestiunea cealaltă… Cea care a deschis această istorioară.

În timp ce-și sorbea ceaiul la precis ora 5, majestatea sa Prințul Charles al Marii Britanii răscolea presa internațională. La 5 și un minut – mai-mai să se înece cu ceaiul. Privirea îi căzuse peste o știre care pentru mulți ar fi trecut drept anodină, și pe care, din cine știe ce pricină, redacția a hotărât totuși să o păstreze: ”Dracula va avea o nouă casă în inima Transilvaniei”. Ceva a început să fiarbă în ceșcuța de ceai… Și furia, izbucnind vijelios prin încrengăturile genealogiei dianstice, a prins pesemne să vorbească din mormânt cu vocea tunătoare a străbunului Țepeș. Clipa avea greutatea revelației… Iar prințul Charles, asemeni lui Hamlet, era chemat de dincolo de lespezi spre a zdrobi fărădelegea.

Peste ograda d-lui David umbra colosală a lighioanei corporatiste creștea pe zi ce trece. Prinse a se îngroșa gluma. Apăi s-a dus dară d-l David la gard și și-a chemat vecinii. Și s-a ținut sfat. Au decis îndeobște atunci și acolo c-aveau să lupte pentru ce-i al lor. Dar în lupta aceasta în zadar ar fi ridicat furca și toporul. Trebuiau să intre în mocirlele birocratice, că ăsta era război pe hârtie… Vor face totul cum se cere: vor face un ONGeu, și vor începe să scrie… Va ajunge durerea lor pe coridoarele de marmură ale Ministerelor, va răsuna în birouri înalte ca un ecou sâcâitor, vor scrie magistraților, și câtor și mai câtor… Vor scrie până ce unul va răspunde. Că prea răsare frumos soarele peste munții acestei țări ca să nu mai fie un Dumnezeu acolo sus…

Programul Prințului de Wales suferise modificări de ultimă oră. Vizite oficiale anulate, perindările dese pe la organizațiile de caritate ce le avea sub oblăduire de asemenea. În jurul chestiunii se stârnise oarecare stupoare. Ce problemă atât de urgentă ar fi putut interveni? Or nu cumva era vorba de vreo chestiune de sănătate? Pretutindeni speculații. Majestatea sa Prințul Charles era mulțumit. La capătul zilei, simțea că făcuse tot ce i-a stat majestății sale în putință: emailuri, telefoane, scrisori. Ca un val ce venea tocmai de la Buckingham, vestea unui proiect grotesc în sălbăticia munților României începuse să se răspândească epidemic în cercurile înalte ale specialiștilor și militanților de mediu din colțurile cele mai diferite ale Europei. Restul nu avea să fie decât căderea unui mare domino…

Când Stephanie Ross – o jurnalistă de origine suedeză ce scria la vremea aceea pentru publicația ”The Environmentalist” – își făcea drum spre România, agenda ei era cât se poate de clară. Proiectul ”Dracula Park” trebuia să fie ucis din fașă, iar macaroana investitorilor și altor speculanți tăiată abrupt. Din goana trenului, Transilvania își desfășura toată splendoarea-i netulburată de veacuri, iar Stephanie, privind gânditoare la acele frumuseți, se vedea tot mai tare alunecând într-o nostalgie pe care ea însăși nu putea întru-totul s-o pătrundă. Acel colț de lume în vraja lui de începuturi, în care totul dădea parcă senzația vigorii – cu pădurile, și munții, și cu verdele dens al ierbii – era deopotrivă nespus de fragil, de implacabil damnat, atârnând subțire de capriciile timpurilor și ale oamenilor. Peisajele prinseră să se populeze de zgomotul cosmopolit de pași, de vuietul talciocului. La tarabe se vindeau cruci, usturoi și apă sfințită. Din ultimul gând Stephanie se smulse cu greu.
N-o să-i urmărim pașii d-nei Ross cu prea mare stăruință. Ajunge să spunem că dârzenia și indignarea ei nu au rămas fără rezultat. De asemenea, n-o să insistăm aici asupra concursului de fapte care au demolat visele ude ale turismului sub pelerina contelui vampir. Ce interesează însă pe cititorul nostru e faptul că, providențial or ba, întâmplător or nu, Stephanie Ross ajunge să-l cunoască pe un anume domn David, dintr-o oarecare Roșia Montană… Și la un păhărel de pălincă, povestea lui David, tragică prin absurdul ei, face ca, în aceeși seară, d-na Ross să-și anuleze biletele cu loc la hublou, să sune la redacție și la rude, în fine să-și prelungească vizita în România…pentru cât timp, nici ea nu știe…

Nici bine n-au trecut alte două săptămâni, și povestea d-lui David înconjurase reactiv Europa. În sediul asociației Alburnus Maior s-a tras chiar și un fir care ”aducea lumea laolaltă”. Scrijelitul pixului, devenise clănțănitul aprig al tastelor. Iar David însuși, în mijlocul arenei digitale, era în sfârșit gata să se măsoare cu Goliatul corporațiilor, al Guvernelor perfide, și al tagmei vrăjmașe ce l-au răpit deodată din tihna câmpului și a ogrăzii, și l-au făcut peste noapte vocea unei întregi revoluții.

…Dar toate astea se petreceau cu mult înainte ca Maia Morgenstern să-și fi rupt cerceii, și ca o țară întreagă ”să iasă din casă pentru că îi pasă” în plină și splendidă ”toamnă românească”.

”Unde ești tu, Țepeș, doamne?”… dacă te mai întrebi retoric și dezarmant, iată un motiv de speranță. Pentru că ce s-a scris și ce se va scrie poartă parcă pecetea sumbrului domnitor, ce caută să ridice iarăși țeapa dreptății și a bunei orânduiri în țara în care doar ”țeapa cartofului” a mai rămas zveltă…”

https://www.facebook.com/alexandru.sirbu.31

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s