Laurianul nu e un liceu, e o familie!

Absolvenții și colegii cinstesc memoria profesorului Ștefan Apetrei (12.04.2013)

apetrei

Îmi amintesc când i-am făcut fotografia asta ”pentru blog, dom profesor, să vă vadă absolvenții din toată lumea!”  A râs, ca de obicei și a fost și foarte flatat că uite, chiar toți cei care accesează blogul or să-l vadă! Stai să mă fac frumos, mi-a spus, și a scos un pieptene mic din buzunar și și-a dat cu el prin păr, cu mișcările lui repezi.  Avea niște ochi minunați și numai cine nu l-a cunoscut cu adevărat l-a interpretat greșit. Și pe dânsul și pe mulți alți colegi, despre care cred că am să scriu cândva.

Până la urmă, tot ce rămâne după ce un om moare, nu e averea lui, nici măcar copiii lui… nici copacul pe care l-a plantat, într-o vorbă românească atât de nepotrivită (mi se pare mie, justificând faptul de a nu face nimic în viață decât un copil, o casă și …să plantezi un copac. E o scuză penibilă pentru spiritele mediocre!); de fapt, ceea ce rămâne cu adevărat în urma unui om e dâra de lumină sau groapa de întuneric pe care le lasă IMAGINEA LUI ÎN MEMORIA CELORLALȚI! Și memoria noastră e scurtă, dar, din fericire, e selectivă: îi vom ține întotdeauna minte pe cei care ne-au marcat cumva!

Profesorul Apetrei a fost, cred eu, mai întâi de toate, UN OM AL DATORIEI! Dacă îl trimiteai la marginea lumii cu o misie anume, în secunda 2 se ducea la marginea lumii să-și îndeplinească misia! Altul ar fi comentat, altul s-ar fi enervat, altul ar fi dat-o pe minciună. El însă, nu! Indiferent cât de grea era misia respectivă sau cât de penibilă (în anii răi ai comunismului, el o îndeplinea cu aceeași măsură și același entuziasm!).

De la el am învățat să nu le dau elevilor mei prea multe șanse să chiulească! În fiecare an, îmi arăta catalogul clasei lui și-mi spunea cu mândrie: ”am câteva absențe, dar ăștia au fost sigur bolnavi, am verificat eu asta!”

Dacă era de mers la teatru și nu aveam elevi doritori, îmi spunea: ”cum să nu meargă la teatru? Dar ce, e după ei? Să se ducă să stea acolo o oră, n-or să moară din asta!”

Dacă era de mers în excursie, era cel mai vesel om cu putință. Îmi amintesc de celebra excursie de la Sinaia, de prin anii 1993 cred, când am mers cu elevii, printre altele, la un film SF, cred ca era…fusese fascinat de film și era așa de mândru, înconjurat de elevii lui!

…și acum despre elevi… Evident, părea UN DUR! Părea, dar eu știu că  nu era! Profesorii trebuie să joace mult teatru! Celor care o fac cu pasiune, chiar le iese! Unii profesori sunt mereu nervoși! La ora 08 dimineața, ei deja trântesc catalogul și își manifestă toți nervii. Alții plecă zâmbind la ore, în clasă fac doar pe durii și revin zâmbind în pauză… din soiul acestora era dl. Apetrei!

Îmi amintesc de o zi în care pusese multe note proaste. Era zâmbitor și mi-a spus: ”data viitoare vor fi mai bine pregătiți, te asigur!”

Era un profesor de tip vechi, cum se spune: nu se trăgea de șireturi cu elevii. Dar in particular, SE TOPEA DUPĂ EI!

Voi, cei care ați fost elevii dumnealui, dacă ați ști, dacă ați putea bănui, CU CÂTĂ NEDISIMULATĂ MÂNDRIE ȘI PLĂCERE VORBEA DESPRE VOI! Despre voi toți, și despre cei pe care-i ironiza, și despre olimpici, deopotrivă!

De aceea, vestea morții acesteia, imediat după ziua dumnealui, ne-a luat pe toți prin surprindere.

Sigur, trebuie să acceptăm, însă vă rog să vă consolați cu ideea că profesorii, ca și actorii, nu mor, de fapt, niciodată! Și chiar dacă generațiile pe care le-au format vor trece, ele vor povesti copiilor despre unii profesori, minunați, iar altora, desigur, le vor fi uitat până și numele…

Profesorii care mor lasă în urma lor o dâră de lumină sau o groapă de întuneric. Dl Ștefan Apetrei, a lăsat o dâră luminoasă și va fi fericit, acolo, sus, să vă vadă cum vă amintiți de el aici, pe blog, sau cum vă duceți să-i aduceți o ultimă floare azi sau mâine!

Dau glas aici unei foste eleve, Irina Pascaru:

”Domnul profesor Apetrei era o sursa inepuizabila de energie si de veselie. Fiind o clasa de mate-fizica, ne-am bucurat din plin de atentia domnului profesor. Am simtit mereu ca la noi venea cu mare drag la ore si ne consideram elevii sai preferati din acea vreme. In perioada 1990-1994 aveam in fiecare zi cate 2 ore de mate (orele de optional erau de matematica aplicata). Prima ora trecea repede insa, oricat de bine ne descurcam si oricat de amuzant era domnul Apetrei, pe la sfarsitul celei de a doua ore incepeam sa ne prelingem pe scaune . Venea in sfarsit pauza. Uneori mai trecea o ora sau doua si il vedeam pe domnul profesor intrand radios in clasa de parca nu ne-ar fi vazut de ceva vreme si ne povestea plin de incantare cum a reusit dumnealui sa convinga pe domnul… sau pe doamna… sa-i cedeze ora de la clasa noastra si ne spunea cu mare bucurie sa scoatem caietele de matematica. Cand simtea impotrivirea noastra ne amagea cu doua-trei povestiri haioase, cu cateva glume si exercitiile erau terminate inainte sa ne dam seama ce se intampla cu noi. Stiu sigur ca ne-a iubit pe toti, cu bune si rele, altfel nu ne-ar fi daruit atat de mult din timpul dumnealui. La fel de sigura sunt ca a fost foarte mandru cand a vazut ca o parte dintre fostii sai elevi i-au urmat cariera. Indiferent de drumul urmat de oricare dintre noi, domnul Apetrei si-a pus amprenta asupra fiecaruia. De la dumnealui am invatat ca rezultatele bune au in spate multe ore de munca si ca miracolele sunt foarte rare si nu sunt de durata. De la dumnealui am invatat ca in viata este nevoie de disciplina si de rigurozitate. Dar cel mai important lucru pe care l-am invatat de la domnul profesor a fost sa nu uitam sa zambim nici in cele mai grele momente.”

Vă aștept cu alte evocări!

prof. Elena Agachi

4 responses

  1. Dumnezeu sa-l ierte!

    Aprilie 12, 2013 la 14:38

  2. Bogdan

    Un OM de o bunatate si o corectitudine rare,un profesor unic…. Dumnezeu sa va odihneasca in pace,domnule profesor ! Veti ramane mereu in sufletul meu si al multor generatii . Cuvintele sunt de prisos… Regrete eterne !

    Aprilie 15, 2013 la 13:08

  3. Petrica

    In anii facultatii am avut in dormitor o poza cu dumnealui. Oricat de greu a fost cu orele zilnice si cu serviciul cand vedeam acea poza din clasa a XII-a parca eram imbarbatata si il si auzeam spunand „Si acuum, Maria Tanase la tabla!”. Datorita lui sunt omul care sunt. Zecile de ore de matematica zilnice, fie acasa, fie in biblioteca liceului, m-au facut sa imi dezvolt o latura ce acum imi este foarte folositoare. Ii sunt datoare cu multe lucruri, mai ales cu faptul ca in anii de la terminarea facultatii nu am reusit sa il revad. Dar cel mai mult regret ca nu va fi la implinirea a zece ani de la terminarea liceului, unde sigur ne-ar fi recunoscut si ne-ar fi povestit despre noi – cei din liceu. Tin minte ca intr-un an, pentru pregatirea la olimpiada, am avut ore la dumnealui acasa. Am ramas placut surprinsa sa gasesc poza cu noi inramata pe masa.
    A avut un impact mare asupra noastra. Pe unii ne-a impins, prin glume sau prin vorbe serioase, catre oamenii ce suntem astazi. Cel putin pe mine sigur.
    Avem un caietel pe care am notat toate glumele amuzante, incepand cu poreclele comice pe care le-am avut cu totii pana la „ca focu’!”. In expresiile dumnealui stau multe momente placute din liceu.
    A fost un om EXTRAORDINAR si, cum spuneti si dumneavoastra, multi dintre noi nu-l vom uita niciodata.

    Aprilie 17, 2013 la 22:41

  4. CN ”AT Laurian”

    Stiu exact ce spui! Va ramane o amintire luminoasa!

    Aprilie 17, 2013 la 23:20

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s