Laurianul nu e un liceu, e o familie!

Promoția 1992 – întâlnirea de 20 de ani

Pe 2 iunie, 2012, trei clase din promoția 1992 au reușit să se întrunească și nu au regretat. În program au fost următoarele repere : tradiționala ridicare a steagului pe catarg și prezentarea aferentă, vizitarea liceului , inclusiv a corpului nou, apoi întâlnirea cu profesorii și diriginții promoției (atâția câți au fost și câți au putut veni), strigarea catalogului, apoi, fiecare absolvent și-a prezentat ce a considerat el că este esențial în viața lui, în ultimii 20 de ani, la final, banchetul promoției. Deoarece beneficiem de imaginile excelente făcute de Bogdan Todireanu (http://www.btstudio.ro/), căruia îi mulțumim, vom da drumul imaginilor, emoțiilor, culorilor…

Holul de granit, cu operele absolventilor Laurianului.

Amfiteatrul

Aula, strigarea catalogului

La revedere?

prof. dr.Elena Agachi

3 responses

  1. ....

    Mai bine i-ati fi tinut la o „lectie” de trei zile, astfel Alex poate ar mai fi fost…aici…si nu s-ar mai fi intamplat nimic stupid…

    Iunie 11, 2012 la 04:19

  2. CN ”AT Laurian”

    Mintea mea nu pricepe logica ta! Cauti , poate, vinovati? Destinul!!!
    Candva ai sa intelegi ca, oricat te vei feri , ce e sa ti se intample ti se va intampla! Regret enorm ca gandesti asa! Am fost cu totii langa Alex! Pacat !!! Nici in visele cele mai urate nu cred ca cineva ar putea sa gandeasca asa! Nici macar sotia lui nu gandeste asa!!
    Elena Agachi
    PS Ideea revederii peste 10…20 de ani nu am introdus-o eu in liceu, e o traditie in liceul nostru si e bine ca e asa! Alex ar fi fost cel care te-ar fi contrazis primul!!!

    Iunie 11, 2012 la 20:33

  3. loredana berestianu

    daca unii nu inteleg ce e soarta…imi pare rau de micimea lor…eu sunt inca in stare de soc insa inteleg legile lumii in care traim….ce trebuie sa se intample se va intampla oricum…Alex a fost prietenul meu in liceu….prima iubire care a durat cam 3 ani…imi amintesc cum venea la mine cand eram bolnava si-mi aducea lamai si portocale…sau ca mergeam de mana pe strada si ne transpirau palmele….si acum, dupa 20 de ani, sunt inmarmurita…..este soarta care ne face sa intelegem ca lucrurile trebuie facute la timpul lor si e bine sa nu ne para rau de nimic si sa fi epuizat toate resursele….m-am bucurat enorm sa-i vad baiatul si m-a impresionat mandria lui..era acelasi Alex, dedicat cu totul. Din experientele foarte nefericite prin care am trecut pot spune doar atat: TIMPUL VINDECA TOTUL…si nu sunt cuvinte goale, insiruite pe un blog. Probabil ca Dumnezeu il va face pe baiat sa-i semene tatalui si sa creasca puternic si cu aceeasi efervescenta ca tatal lui….si da, ar trebui sa ne mobilizam si sa o ajutam pe Amalia sa creasca minunea de copil.

    Iunie 11, 2012 la 21:22

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s